În aceste vremuri de schimbări planetare și cosmice, am întâlnit un călugăr de 92 de ani, considerat a avea Har. Acesta, avea darul de a face vindecări prin puterea rugăciunii. Acest călugăr, trăiește pur și simplu, respectând învățătura lui Hristos și a Legilor Vieții, ajungând în Rugăciune la starea de unime cu Dumnezeu. Am înțeles de la el, că putem cu toții tinde către această stare de conștiința, putem să ne gândim la ea, dar pasul final este să ajungem să o trăim, aici și acum, simțindu-l pe Dumnezeu în corpul fizic, simțind Sfântul Duh lucrător în acest plan. Cuvintele lui sunt foarte simple și pline de Har, fără a conține teorii sau filozofii complicate.
Acest părinte duhovnicesc afirmă:
– Creația este măreață tocmai prin simplitatea ei, prin claritatea ei. De câte ori cauți căi complicate de a fi în Dumnezeu, tu de fapt te rătăcești în labirintul propriei tale minți. La sfârșitul acestei vieți, sufletul se înnobilează prin clipele în care a iubit, a dăruit și s-a bucurat că era pe Pământ, conștientizând măreția lui Dumnezeu.
L-am întrebat cum se produc vindecările, ce se întâmplă când cineva vine la el?.
– Eu, omul, nu mă gândesc că aș avea ceva de făcut, eu mă deschid și las Sfântul Duh să curgă prin mine. Nu întreb niciodată omul, de ce a venit la mine, ce problema are? Îi simt doar sufletul uneori plin de poveri și apoi mă rog pentru el. Atât fac – mă rog împreună cu el. Și îi spun că este o mare bucurie, atunci când doi se strâng în numele Lui Hristos, că atunci și El este cu noi: „Unde sunt doi în numele meu, acolo sunt și Eu cu ei”. Pentru mine este o binecuvântare când cineva îmi deschide ușa chiliei. Eu nu privesc omul intrând la mine, ci îl văd pe Dumnezeu în om, pătrunzând în chilia mea. La sfârșit, simt cum omul este mai ușor, mai liniștit, mai senin. Eu nu trebuie să știu ce greutate purta el, Dumnezeu știe. Îmi păstrez doar sufletul deschis și mă rog din toată inima mea. Deci, totul este rugăciunea noastră către Dumnezeu; uneori îi țin mâinile în ale mele, alteori le pun pe creștetul capului. Uneori simt că este nevoie să mai vină, alteori știu că lucrarea s-a făcut. Și miracolul pentru mine nu îl numesc vindecare, îl numesc trezirea omului în Dumnezeu.
L-am întrebat de ce îmi era mai greu să mă rog, într-o mulțime agitată, tensionată, nervoasă – și mi-a răspuns :
– Atunci când îl privești pe Dumnezeu ca fiind în afara ta, o sa și găsești motive tot în afara ta. Cauza nu sunt cei din jur, ci cum îl privești tu pe Dumnezeu, respectiv atitudinea ta interioara față de Dumnezeu. Daca ai credința nestrămutată că Dumnezeu este în tine, realizezi că nimeni nu poate sta între tine și Dumnezeu. Ca să te rogi, cobori în tine, în adâncul inimii tale, închizi ochii și in inima ta o să găsești liniștea. Acolo te așteaptă Dumnezeu. În liniștea tăcerii, respectiv în tăcerea liniștii, ești doar tu cu Dumnezeu. Mintea este prima care fie se deschide și, prin gândurile tale, îl lasă pe Dumnezeu să se manifeste în tine – sau tot mintea este cea care te impiedică să simți acest lucru. Mintea țese labirinturi și uneori se pierde în propria ei țesătură. Dacă lași iubirea din inima ta să îți scalde mintea, o să vezi cum gândurile tale își găsesc singure drumul către Cer, către Împărăția lui Dumnezeu, fiindcă : „Împărăția lui Dumnezeu este în voi… ”.
L-am întrebat de ce se agită, se luptă oamenii, ca să ajungă să ia Lumină:
– Te lupți să ajungi mai aproape de Dumnezeu, când ai o teamă în tine, o neliniște, o îndoială în ceea ce privește relația ta cu Dumnezeu și asta este dovada că înca te afli centrat în cap și te lași condus de minte. Atunci, întotdeauna găsești că mai ai ceva de făcut, nu ai făcut destul, mai există încă ceva, iar acel ceva o să îți aducă apropierea – și cauți și cauti, cauți neîncetat. Dar dacă te oprești din zbucium, din frământare, din căutare, și îți dai voie să îl descoperi pe Dumnezeu în tine, fiind centrat în interiorul tău, IL vei afla în inima ta. Poți trăi o viață întreagă, preocupat să îl cauți în afara ta pe Dumnezeu – dar nu cauți unde trebuie. Lupta exterioară este un semn al luptei din sufletul acelor oameni conduși de Ego, de mintea duală, aspirația lor, năzuința lor, căutarea lor și acela este modul în care mintea conflictuală o reflectă.
L-am întrebat cum, după ore petrecute în picioare, într-o poziție în care nu puteai nici să te întorci, el nu dădea nici un semn de oboseală – și nu numai aceasta – în jurul lui oamenii erau foarte liniștiți, blânzi și calmi. Acest părinte răspândea o vibrație de pace în jurul său și radia Lumina iubirii și a înțelepciunii divine.
– Oboseala vine din lupta ființei cu viața. Când te opui vieții, judecând, criticând, condamnând, invinuind, mâniindu-te pe tine sau pe alții, pierzi viața din tine și obosești – și este și normal, pentru că mergi contra curentului. Iubirea, este curgerea vieții. Iubirea dă sens vieții și Iubirea adevărata dă puterea de a trăi, de ” A FI “. Pacea, liniștea, armonia, se obțin când ți-ai depășit mintea duală, conflictuală și lași viața să curgă prin tine și nu mai opui rezistență la absolut nimic, dobândind conștientizarea sufletului, care este divin.
Și m-a întrebat:
– Ai observat vreodată că nu ești obosit, ci plin de viață, în timp ce te bucurai, în timp ce iubeai, în timp ce te rugai ? Atunci, te lăsai purtat de curgerea vieții, nu opuneai rezistență. Atunci, te deschideai prin inimă și atunci ești conectat cu Dumnezeu, cu veșnicia vieții și a iubirii infinite și sfinte. Obosești, doar atunci când cauâi cu mintea duală, divizată, inima nu te obosește vreodată. Și mintea caută neîncetat, mereu găseste altceva de care să se agațe – dar, în esență, mintea își caută liniștea și pacea. Atunci când ești confuz, ești centrat în mintea duală, în Ego, dar când ești centrat în inimă, dobândești claritatea duhului, a spiritului divin, ajungând să accesezi mintea spirituală și inima lui Dumnezeu. Deci, lupta nu este între noi și cei din jur, sau cu întâmplările din viață, ci între noi și noi înșine – lupta interioară este cea care epuizează, care ne consumă energiile vitale și care în cele din urmă ne obosesc și ne tulbură.
L-am întrebat cum poți să ieși din această zbatere, tulburare și stres:
– Nu trebuie să te zbați ca să iesi, pentru că te afunzi și mai rău. Dar vine o vreme când înțelegi și conștientizezi, că nu este necesar să te zbați, că totul se întâmplă de la sine, înțelegi că viața curge lin, nu este o strădanie sau un zbucium, ci o binecuvântare și atunci apare bucuria vieții, bucuria de ” A FI “, bucuria de a fi ceea ce ești cu adevărat: „Un copil iubit al lui Dumnezeu”. Lupta are loc până când se coboară această înțelegere, această pace sufletească, această conștientizare. Nu fugi după Dumnezeu, stai liniștit și lasă-l pe Dumnezeu să se exprime prin tine, fiindcă El este în tine și pretutindeni. Fii tu însuti în fiecare clipa a vieții tale și fii prezent, fii conștient și simte prezenâa omniprezentă a prezentului !
L-am întrebat cum a ajuns el la această stare de pace sufletească, de iluminare, de înduhovnicire?
Mi-a spus că s-a rugat lui Dumnezeu să îl lumineze ca să le poată dărui celor din jur credința, nădejdea, pacea și dragostea lui Dumnezeu Tatăl, având o credință fermă și convingerea că cererea sa este auzită și îndeplinită – și apoi s-a lăsat purtat de valurile vieții, și-a deschis inima și i-au venit rugăciunile pe care le simțea cu sufletul. Nu s-a îndoit nici un moment și rugămintea sa la Dumnezeu era să îi dea Harul, de a putea dărui tuturor iubirea sfântă divină, cât timp trăiește pe acest Pământ. Aceasta considera ca fiind cea mai mare binecuvântare pentru el, bogăția inimii, respectiv dobândirea Luminii și a Iubirii lui Dumnezeu atotpurificatoare, atotvindecătoare și atotsfințitoare: „Acolo unde este Dumnezeu, acolo-i bogăția sufletului meu”.
I-am spus că, în opinia mea, Biserica s-a îndepărtat de credincioși, a pierdut legătura cu Duhul Sfânt și într-un fel a întrerupt legătura între Cer și Pământ, în condițiile în care ei, Preoții, aveau menirea să o consolideze și să le insufle credincioșilor puterea Sfântului Duh.
– Biserica este o Instituție alcătuită tot din oameni. Și omul s-a îndepărtat de Dumnezeu, de sine însuși și de aproapele său prin nerespectarea Legii lui Iisus sau a Legii iubirii care spune: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul, și cu toată puterea ta și pe aproapele tău ca pe tine însuți !”. Și asta, sa întâmplat din teamă. Teama de a nu se pierde învățăturile, de a le păstra nealterate, din frica de a nu pierde puterea; Preoții din frica aceasta și-au concentrat atenția doar pe învățătură și au uitat, respectiv au pierdut ce este mai important, Harul și trăirea în Duhul Sfânt, după porunca divină: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos să și umblați !”
– Cei cărora li s-a adresat Iisus Hristos prin învățăturile sale, le-a insuflat puterea Duhului Sfânt și le-a pus în inimile lor sămânța iubirii de Dumnezeu. Iisus nu a vorbit pe ascuns, doar Apostolilor, El a ieșit în lume, fără a se teme că are ceva de pierdut, ci doar de câștigat. Dar și în Biserică sunt oameni și oameni… Ce poți face tu, ca om, este să studiezi Cuvântul Întemeietorului, al Domnului Iisus Hristos, prin care Tatăl ne-a vorbit tuturor. Să citești, să îl simți și să alegi acele rugăciuni pe care le simți cu Sufletul, pentru că, dacă doar le rostești cu mintea sau cu gura, fără suflet, ele sunt doar sunete goale. Învățăturile Biblice ne îndeamnă să experimentăm viața sub toate aspectele ei, conform poruncii divine: „Cercetați toate lucrurile și rămâneți cu ce-i bun…” Prin rugăciune, omul se înalță prin Cuvânt, care este fapta din gând, prin simțire și prin trăire directă. Acestea trei trebuie să meargă împreună ca să te înalțe până la conștiința lui Dumnezeu Tatăl. Nu este datoria noastră să îi judecăm pe semenii noștri – așa scrie și în Sfânta Scriptură: „Să nu judecăm, că cu măsura cu care judecăm, ni se va judeca și nouă”. Noi călugării, folosim piatra de temelie: învățătura Sfintei Scripturi, credința, nădejdea și dragostea, și ne găsim singuri calea cea dreaptă și adevărată prin care vorbim cu Dumnezeu: „Eu sunt Calea, Adevărul, Iubirea și Viața, și doar prin Mine veți ajunge la Dumnezeu Tatăl…”.
Mi-a spus că este foarte important să mă retrag în adâncul inimii mele și să ascult tăcerea, să dobândesc pacea sufletească, auzind vocea lui Dumnezeu în liniștea tăcerii sufletului meu:
– Caută tăcerea, nu urmări șirul cuvintelor mele, ascultă-L pe Dumnezeu, în tăcerea mea. Și de câte ori se oprea din vorbit, stăteam cu ochii închiși și auzeam, simțeam sunetul unui fâlfâit de aripi și vedeam ceva precum un glob imens de lumină deasupra capului acestui om minunat. Acest om îmbunătățit duhovnicește, se adresa cu un respect deosebit pentru toți cei din jur, cu venerație, apreciere și cu iubire, simțind și fiind conștient de prezența lui Dumnezeu în fiecare persoană.
L-am întrebat ce simte el când vorbește cu un om ?
– Când vorbesc cu un om, eu îl privesc pe Sfântul Duh în el. Să fii lipsit de respect la adresa unui om este ca și cum ai fi lipsit de respect în fața tronului lui Dumnezeu. Nu este suficient să Îl vezi pe Dumnezeu într-un înger sau în Fiul Său Hristos; uită-te în jur și descoperă-L aici, acum și pretutindeni. Rostește fiecare cuvânt cu respect, rar, nu te grăbi să vorbești. Cuvintele sunt inspirate din Duhul Sfânt și când vorbești cu un om, vorbește rar și cu respect, știind că, în acel moment, Duhul Sfât se manifestă prin tine în lume, și prin fiecare om pe care îl întâlnești în viata ta, Dumnezeu vrea să îți transmită ceva. Lasă ca fiecare cuvânt să vină din adâncul sufletului tău, simte-l înainte să îl rostești, doar așa el va atinge sufletul celui căruia i te adresezi. Ceea ce spui tu, dacă vine din mintea duală, conflictuală, este lipsit de lumina sufletului tău, va trece într-un cotlon al minții și mintea va uita. Dacă ceea ce rostești vine din suflet, acel om va păstra în sufletul lui, nu ceea ce eu sau tu am rostit, ci amintirea bucuriei sufletului lui odată cu întâlnirea cu tine. Maica Tereza spunea: „Fă în așa fel, încât orice om după întâlnirea cu tine să fie un om schimbat, un om îmbunătățit și transformat de lumina iubirii sfinte.”
La plecare, doream din suflet să îi dăruiesc ceva, nu știam ce, mă frământam și mi-a răspuns la întrebarea mea nerostită, spunându-mi să fac asupra lui semnul crucii și să îl binecuvântez. Mă gândeam cum pot eu, omul simplu, să fac acest gest asupra lui, aflat parcă în această lume, dar neaparținând acestei Lumi – și atunci el mi-a explicat:
– Când faci ceva în numele Sfintei Treimi sau a Tatălui Dumnezeu și din toată inima ta, atunci lași puterea celestă a Sfântului Duh să se coboare asupra ta și să se manifeste prin tine Grația Divină, adică Harul lui Dumnezeu; omul nu binecuvântează cu puterea omului, ci cu cea a Duhului – și în fața lui Dumnezeu, toți suntem egali.